conflict.

Am revenit. Aceeasi. Sau nu? Mai zbuciumata , mai constienta , mai alerta , dar aceeasi. Traiesc cu o noua intensitate aproape tulburatoare , ma sperie , imi place , nu stiu .
Nu as fi scris. Dar e prea intens sa nu scriu. Viata mea e aceeasi , monotona , acelasi Styx vesnic curgator , aceeasi negura , acelasi Hades. Dar ce se intampla cu mine? Nu inteleg unde e punctul de pornire , unde intriga pentru conflictele interioare de acum. Am ajuns deja la punctul culminant , il traiesc , nu stiu daca razbesc sa ajung la deznodamant , dar desfasurarea actiunii nu exista , exista doar o expozitiune si intriga , dar care? Fac anumite conexiuni , subconstient , un impuls Freudian imi spune ce e de vina , dar refuz sa l urmez pe firul logic al actiunii.
Sentimentul e prea nebunesc. Gnothi se auton. Pe firul asta merg acum , asta vreau , asta urmaresc , dar nu stiu daca o sa reusesc sa patrund acolo unde imi doresc. E usor sa ii cunosti pe ceilalti, e greu sa te cunosti pe tine.
Cel mai putin din lumea asta ma cunosc pe mine. Mi-e mai usor sa patrund sa vad ce vor ceilalti oameni sa para , ce-si doresc , desi ei nu-si dau seama de propriile dorinte , dar si eu ca si ei , nu-mi dau seama ce vreau eu. cine sunt eu. de ce eu. unde , cum si cand.
Parca tot ceea ce caut e sa devin supra-omul lui nietzsche , fara sa-mi dau seama ca nu voi reusi niciodata. Citeam in marquez ca omul atunci cand isi da seama ca e mic , atunci incearca sa creasca si cu cat creste , cu atat isi pare , lui insusi mai mic. Sat sapienti. Cu cat citesc , ma apropii de idealurile , de utopiile ce ma framanta zi de zi cu atat imi par mai departe eu de mine , ele de mine , lumea de mine.
Parca era usor sa explic asta. Parea simplu , credeam ca toti suntem la fel , ca avem aceleasi teluri , idealuri , stereotipii: ah , tinerii , sunt toti la fel energici , intensi si neintelesi. Depinde ce nu intelegi.
Eu vreau sa traiesc. Sa traiesc asa cum vreau , desi nu stiu cum vreau. Nu vreau sa regret nimic atunci cand imi voi aminti si stiu ca oricum nu o sa regret nimic , dar totusi incerc. Fantezista mi se pare incercarea unora de a savura timpul prea putin , de parca nu s-ar topi la fel de repede, orice am face.
A sosit momentul cand nu mai astept "sa ma fac mare" . Si cand te faci mare ce faci? Cand ai o cariera intunecata in fata , cand nu vezi decat ziua de maine , saptamana viitoare , vara , poate niste examene si apoi nimic? a fost nimic , mai erau multi ani , dar acum e nimic. nimic. orizonturi inguste , amurguri violete.
It's getting late my time is running out
No one special nothing lasting within sight
How should I stay calm when panic lies just ahead,
Everyone can see my youth hanging by a thread.

Am descoperit melodia intamplator. Dar ma defineste. Poate ca nu e prea tarziu , dar ce era mai bun a trecut. nu mai e. a zburat.

mi-aduc aminte de o carte pe care am citit-o prin clasa a 7a : unde se duce copilaria cand oamenii cresc mari?

Unde sa ma duc? Ce sa fac? nimeni nu-mi impune un termen, poate doar eu , timpul si eu din nou.

Ce caut? De ce?
Ma vreau pe mine inapoi , vreau olimpul , nu infernul. Dar cobor treptele lui Dante.

Lasciate ogne speranza voi ch'intrate.

I.

Pur si simplu.

Afara miroase a fum. Dar in casa mea miroase altfel. In casa mea miroase a prieteni , si-au lasat aroma in casa. E inca la fel de calda de ei, e inca proaspat. Doar eu am ramas in urma in propriul meu camin , dar nu ma deranjeaza atata timp cat stiu ca vor reveni , atata timp cat inca le mai simt prezenta in fiecare lucru care nu-i la locul lui prin casa.


M-am intors la Suskind, iar. M-am intors la Parfumul iar. Poate nu ati citit cartea , poate ati vazut doar filmul , poate nu ati vazut / citit , poate ar trebui sa faceti chestia asta. De ce? Pentru ca merita , pentru ca vezi anumite chestii intr o alta perspectiva.


Am realizat inca o data cat de dependenta sunt de mirosuri. Nu parfumuri , mirosuri.


Mirosul de piatra. Rece , rigid.


Mirosul aerului cand vine primavara.


Miros de toamna mucegaita.


Mirosul incins al tramvaielor.


Mirosul meu.


Mirosul tau.



Mirosul cafelei in diminetile de dupa.


Mirosul pamantului secetos.


Mirosul caietelor noi.


Mirosul mobilei de nuc.


Mirosul vietii.


Evident , obiectele , chestiile neinsufletite detin o putere mai mica de acaparare a simturilor noastre , chiar si petrolul si mobila noua nu miros la fel ca un om. Oamenii sunt mult mai palpabili, iar mirosurile nasc dorinte.

Ne simtim confortabil in patul nostru , tocmai pentru ca e imbibat de mirosul nostru uman. Cand intram in casa noastra detectam imediat orice miros strain , tocmai pentru ca nu e al nostru.

Dar , dat fiind ca nu rar impartim patul cu alte persoane , acel miros totodata familiar , este si scanteia care conduce spre mai mult. Ca o incheietura dezvelita in Orient. Ca un val desprins. Mirosurile se imbina si se dezbina energic. Capacitatea de a da de urma celei mai mici farame dintr-un tot unitar mirositor e unica. Cei ce diseca au atat avantaje cat si dezavantaje: poti da de urma celui mai ademenitor miros din lume... si ce faci atunci?
As putea spune ca stiu. Stiu ce am facut. am inspirat adanc , pentru totdeauna. Dar se uita o data cu amintirea propriu zisa a momentului. Nu suntem durabili , tocmai de aia unii isi doresc sa pastreze anumite mirosuri pentru eternitate.

Ca sa dau o definitie placerii pur si simplu de a fi : pat , lenjerie satinata , camasa de bumbac cu un miros masculin [ ales pe spranceana evident ] sau pur si simplu o camasa barbateasca. [ P.S valabil numai pentru fete sau ... gay? ].

Simturile si instinctele , nu ratiunea ar trebui sa ne ghideze de multe ori.

Bumbac , cafea , alintaroma , miros de zori , amiaza incinsa , apusuri insorite , praf in vant , costinesti , zapada inghetata , becuri stinse , maini impletite si piele fina , indragostitii din curtea scolii , frunza din dudul bunicii , zgomotul motocicletelelor pe autostrada , intalniri in fum , prima seara de revelion fara parinti ,
zmeura dintre buzele tale , ploaia marunta de la malul marii , primul nostru sarut , scoica din valuri gasita de tine la 6 ani , tipa care ti-a zambit dubios in tramvai , bucuresti , cortul de pe propriul nostru munte .
Miros toate , au o amprenta olfactiva.
Am pierdut deja ce voiam sa pastrez in seara asta viu. Se pierd mai usor decat as fi crezut , dar exista si posibilitatea de a ramane eu in urma. Sa denaturez orice obiect prin parfumul meu. Si ah , Suskind , daca as avea ocazia lui Jean Baptiste , probabil ca as exploata-o fara sa ucid , pentru ca imi place palpabilul , sunt mediocra , evident parte a umanului , nu as putea sa ucid fara regretul ca as fi putut sa ating acea piele , sa ma imbat cu viata din spatele parfumului. Si daca parfumul nu imi mai place? N-ar fi pur si simplu incorect sa ucid? Nu urmaresc obtinerea parfumului care sa-mi ofere atotputernicia asupra rasei din care fac parte , asa cum nu dispun de un nas suficient de bun pentru asa ceva.
Pf. Fantezii. 16 , infinit. Sa ma bucur si sa traiesc . Tactilul e urmarea olfactivului. Nu ma pot abtine . E ca o ciocolata cu prea mult cacao.
Noapte buna.

M.L.


Eventual Paste Fericit !

Losing control.

It's unbelievable and it feels all over my skin.
It's almost like a touch. Like an image on a VCR that you keep playing over and over again and again . Just that it's a feeling. A look . There are so many memories , so many things we shared with others , so many things we would love to repeat , just that it's not possible in real world , but there are so many things that you can do inside your mind that it becomes painful, playing that VCR over and over again. It would be better to let it go , but when you discover that thing that suits your needs and you are perfectly conscious that it cannot be yours just because it's only one and it's already taken , you cannot act rationally.
And it's even harder to be aware of it. I mean , if I were sort of insane , not realising in which kind of shit I am getting in , it would be teoretically Ok. But , as I am not sort of insane , or at least that's what I like to think , I am realising perfectly what kind of shit I am getting in , iI am totally aware of what a big mistake I am doing. And still , I am not stopping , thing which is probably due to some kind of insanity in an incipient phase.
So repeating the VCR , being aware of it being wrong it's all upside down and I just can't help it.
I felt some sort of change in myself long ago and I have to be grateful for it to some people but I can't get to the point to understand the perception of others of my own change.Well , it's nice , I was surprised myself how fine it is to be popular and quite famous and knowing people that others would die to know , doing things for which others consider you special , but it's not enough. Never enough.
I am never satisfied. I am also aware that I am an exception for my generation , at least in my highschool , but still I am not ... what I want from myself. Being part of the stream is wrong but being against is also wrong. I feel I have no connection with school , there is no bond , I see no point in attending all those classes. Knowing better is depressing. Knowing that I am not the peak , but the bottom of the hill it feels wrong. Ashin Sopaka , a budhist monk , told me the other day that you should never quit you trial to conquer mount everest. But mount Everest seems to be growing and I seem to never achieve any check point in its climbing. Should I give up ? What if I can't? What if I am so into this I just can't give up right now? What if I know that the thing , that prize which is taken, is up there? I want it , I yearn to have it and still know I can't achieve it in some ways but I possibly can in others .
I need to find myself. And I can only find myself in unimportant , irrelevant actions which bring me closer to some check point on Everest , but the check point seems to be far away.
And the prize , oh the prize . It's helping me. The prize is helping me to reach it. It's an electric bound and sometimes when I look up and I can distinguish it and i can almost feel its gaze upon me , I feel as if I am shattered into 1000 pieces and then reborn . But still , the prize does not know it's going up , it's just something like the lottery , week after week growing and growing. Growing and slipping away.
I feel the need to escape all this , to leave it all behind and rediscover myself. Forget about the prize , the world, to reinvent myself. But still , I permanently have its sight in my view and I can't forget it. It's constantly fresh and constantly renewing.
it's firstly blank , then surprised , then electric , then constant. Neverevending.

But you know , I'm being stereotypical right now , but
it's just so typically me , that i shouldn't have a doubt that it's gonna go , gonna vanish into thin air.
But still , there's that what if. Wondering what it would have been like or even how it would be like. And I'm curious if just reaching the prize for one day would satisfy me. And would the prize be satisfied with its new , one-day owner?
So many questions. But , hell , we're only human , there's no time to answer it.
At least it keeps my head busy from all sorts of other crap.
Uh, I'm being messy about writing again but so what? It's already some sort of personal diary right here so there's no need in hiding.

and uh , i need some coffee , or some tea or something.

Good night ,

Iulia