duminică, 17 mai 2009

conflict.

Am revenit. Aceeasi. Sau nu? Mai zbuciumata , mai constienta , mai alerta , dar aceeasi. Traiesc cu o noua intensitate aproape tulburatoare , ma sperie , imi place , nu stiu .
Nu as fi scris. Dar e prea intens sa nu scriu. Viata mea e aceeasi , monotona , acelasi Styx vesnic curgator , aceeasi negura , acelasi Hades. Dar ce se intampla cu mine? Nu inteleg unde e punctul de pornire , unde intriga pentru conflictele interioare de acum. Am ajuns deja la punctul culminant , il traiesc , nu stiu daca razbesc sa ajung la deznodamant , dar desfasurarea actiunii nu exista , exista doar o expozitiune si intriga , dar care? Fac anumite conexiuni , subconstient , un impuls Freudian imi spune ce e de vina , dar refuz sa l urmez pe firul logic al actiunii.
Sentimentul e prea nebunesc. Gnothi se auton. Pe firul asta merg acum , asta vreau , asta urmaresc , dar nu stiu daca o sa reusesc sa patrund acolo unde imi doresc. E usor sa ii cunosti pe ceilalti, e greu sa te cunosti pe tine.
Cel mai putin din lumea asta ma cunosc pe mine. Mi-e mai usor sa patrund sa vad ce vor ceilalti oameni sa para , ce-si doresc , desi ei nu-si dau seama de propriile dorinte , dar si eu ca si ei , nu-mi dau seama ce vreau eu. cine sunt eu. de ce eu. unde , cum si cand.
Parca tot ceea ce caut e sa devin supra-omul lui nietzsche , fara sa-mi dau seama ca nu voi reusi niciodata. Citeam in marquez ca omul atunci cand isi da seama ca e mic , atunci incearca sa creasca si cu cat creste , cu atat isi pare , lui insusi mai mic. Sat sapienti. Cu cat citesc , ma apropii de idealurile , de utopiile ce ma framanta zi de zi cu atat imi par mai departe eu de mine , ele de mine , lumea de mine.
Parca era usor sa explic asta. Parea simplu , credeam ca toti suntem la fel , ca avem aceleasi teluri , idealuri , stereotipii: ah , tinerii , sunt toti la fel energici , intensi si neintelesi. Depinde ce nu intelegi.
Eu vreau sa traiesc. Sa traiesc asa cum vreau , desi nu stiu cum vreau. Nu vreau sa regret nimic atunci cand imi voi aminti si stiu ca oricum nu o sa regret nimic , dar totusi incerc. Fantezista mi se pare incercarea unora de a savura timpul prea putin , de parca nu s-ar topi la fel de repede, orice am face.
A sosit momentul cand nu mai astept "sa ma fac mare" . Si cand te faci mare ce faci? Cand ai o cariera intunecata in fata , cand nu vezi decat ziua de maine , saptamana viitoare , vara , poate niste examene si apoi nimic? a fost nimic , mai erau multi ani , dar acum e nimic. nimic. orizonturi inguste , amurguri violete.
It's getting late my time is running out
No one special nothing lasting within sight
How should I stay calm when panic lies just ahead,
Everyone can see my youth hanging by a thread.

Am descoperit melodia intamplator. Dar ma defineste. Poate ca nu e prea tarziu , dar ce era mai bun a trecut. nu mai e. a zburat.

mi-aduc aminte de o carte pe care am citit-o prin clasa a 7a : unde se duce copilaria cand oamenii cresc mari?

Unde sa ma duc? Ce sa fac? nimeni nu-mi impune un termen, poate doar eu , timpul si eu din nou.

Ce caut? De ce?
Ma vreau pe mine inapoi , vreau olimpul , nu infernul. Dar cobor treptele lui Dante.

Lasciate ogne speranza voi ch'intrate.

I.