Vant.

Isi simtea buzele arse de soare si pielea ii mirosea placut a sare.
Adulmeca vantul cu ochii inchisi , privind in memorie sfarsitul unei alte zile. Se intreba, sau poate ca nu. Poate ca era o certitudine. Nu mai astepta nimic , poate era mai bine sa faca acel pas. Poate ca se va simti eliberata.
Isi trecu limba peste buzele aramii , cu gandul departe. Deschise ochii si privi marea. Era la fel ca data trecuta : nelinistita , tulburata. Dar mai presus de toate albastra si vie. Ii amintea de... Dar facu un efort sa nu-si mai aminteasca. Nu avea rost , pentru ce ? Memoria pastreaza mereu exact ce ai vrea sa uiti , tocmai pentru ca te straduiesti prea tare sa nu-ti mai amintesti.
Briza era inca placuta , calda , pastra vie amintirea verii , refuza intocmai ei sa se gandeasca la ziua de maine , la toamna . Toamna nu e doar un pastel e despartirea de mare , de viata colorata , de ... nu are rost. Mai bine ca vine toamna.
Pasii ei pe ponton la lumina lunii rasunau parca , in ecou surd cu valurile. Era locul in care putea sa gandeasca . Uneori murmura , cu voce ragusita , soapte neintelese decat de mare si de luna. Acolo era libera , inteleasa. Si acolo intr-o seara... Dar nu. Nu. Nu mai avea rost. Acum venea toamna , de ce sa mai...?
Razele de soare ii rasfirau parul roscat . Ochii ii scaparau de furie , apoi se imblanzira , clocoteau nehotarati. Cazu in genunchi secatuita. Dar de ce sa nu se gandeasca ? Poate ca era cel mai bun lucru care i se intamplase vreodata.
In una din serile acelea cu luna plina , cand izbutea cu greu sa se desparta de toti ceilalti care o voiau tot mai aproape , sa o sufoce cu vulgaritati , cu replici ieftine o cautau , o invitau la dans , o
haituiau , in zadar , atunci , crezand ca era singura , vorbea delirant marii. Tot atunci decisese ca e prea mult , ca nu suporta lumea in care trebuia sa traiasca parand vesela si mereu dispusa sa accepte invitatii peste invitatii , fiind o parte a lumii bune .
" Da am sa mi te dau tie... Tu stii ce-i cel mai bine , nu -i asa? Dar ia-ma , du-ma departe , arunca-ma , fa ce vrei cu mine , sunt numai a ta..."Intinse mainile , le ridica catre cer , privi oglindirea lunii in apa si vru sa faca un pas catre abis.
Dar ce avea sa faca maman? " Ah , Maman , Maman , tu nu te ai putea descurca fara mine..." Incepu sa planga si dorinta ei de a se darui marii i se paru prosteasca acum , cand stia cata nevoie avea Maman de ea si cat de mult o iubea Lidia , chiar si Lucian tinea la ea . Da , Maman nu avea cum sa reziste intrebarilor lui Lucian , iar Lidia ... Lidia voia sa fie ca ea. Nu putea sa o dezamageasca pe Lidia.
Lacrimi? Atunci sau acum? Nu. Niciodata , lacrimile erau prea patetice. Nu era dramatica , i se pareau goale , fara orgoliu , chiar dezgustatoare cele care plangeau in fata cuiva .Era poate vina tatalui ei , care intotdeauna cand era mica , o lasa sa planga numai daca primea o lovitura foarte puternica fizic , nu credea in lacrimi pe motive de moralitate. Jignirile erau pentru a intari , iar cei care plangeau cand se simteau jigniti erau niste lasi , sau mai degraba niste prefacuti. Ultima oara plansese in public la 4 ani , cand a fost prima si ultima oara cand tatal ei ii prezentase aceasta conceptie. Plangea rar si numai atunci cand se simtea disperata si fara cale de iesire dintr-o situatie , cand se simtea sufocata , captiva intr-o cusca in care se invartea de prea mult timp.
Nu , nu plansese in seara aceea. Avea poate ochii sticlosi , dar stralucitori , demni si plini de o hotarare infricosatoare .
"Mai tarziu , mai tarziu... Nu am sa-mi uit promisiunea".
Briza era parca mai rece atunci , in seara aceea , decat acum la apus. Se auzeau glasuri. Cativa turisti veneau galagiosi de la plaja. Ce ciudati ii pareau , asa , bine dispusi , alergand fara noima , strigandu-se incontinuu.

"Mircea ! Mircea ! Unde fugi?"
" Departe de tine , Cristina , unde as putea sa fug?"
Mircea vazu silueta alba impietrita si rochia fluturandu-i usor in vant si se opri brusc , asteptand-o pe Cristina.
" Ai vazut ?" sopti ea , discret , sa nu fie auzita de silueta , pierzandu-se in bratele lui Mircea , parca de frica de a nu fi la fel de singura ca ea.
" Da." zise el , grabind pasul si intelegandu-i dorul Cristinei , o saruta incet pe frunte cu gandul ca fantomatica aparitie isi va lua zborul , dar el nu avea nici timp , nici chef sa se implice.O avea pe Cristina.


Umbra nu se misca. Da , Mircea si Cristina. Ei nu intelegeau. Si ce daca? Nu era conceputa pentru a trai in deplina intelegere , sau pentru a fi inteleasa. De ce ar fi fost?
In aceea seara cu luna plina il cunoscuse. Facuse pasii de retragere , pentru a rupe juramantul facut marii si se lovise de el.
Era la fel de gol ca ea si avea aceeasi privire de piatra , neinduiosata si hotarata ca a ei. Tresarise usor , dar in prezenta unui strain se acoperi de puterea care o salva mereu din mainile urmaritorilor . Dar el nu parea ... Dar cine parea? Toti erau la fel. Uimiti , intorceau mereu capul , desi nu stiau de ce. Ii admirau ochii negri , prea intunecati pentru o fata asa dragalasa , spuneau cei curtenitori , femeile , atotstiutoare spuneau ca nu-i deloc dragalasa , ca se vede ca i o scorpie dupa cat de intunecata ii e privirea si ca tenul ii era prea matur. Dar cine era lumea? El , strainul din noapte ce voia , se credea special de indraznea sa o urmareasca?
" Nu te-am urmarit." raspunse el unei intrebari nerostite. " Nu te-ai fi aruncat."
"Cine esti tu?" intreba ea nerecunoscand in acel om acea privire si acea maniera de a fi.
" Nu sunt poate nimic din ceea ce stii. O puslama. Asta cred toti." spuse el ridicand usor din umeri cu un zambet aspru in colturile gurii. " Lucian te iubeste mai mult decat crezi. Mie imi spune mai multe decat voua . " Zambi din nou.
Obosi. Se aseza jos. Baiatul asta era bizar , straniu de atragator prin nedelicatetea lui . Cand se mutasera in casa de la mare , carase tuturor bagajele , cu exceptia ei , ca sa-i demonstreze ca o crede rasfatata si nedemna de tot ceea ce are. Se chinuise singura cu acel cufar urias pe scari , trezind-o pe mama ei si spunandu-i ca nu a vrut ea sa-i fie carat cufarul , din orgoliu si pentru a-i intoarce injosirea lui. Il vazuse suprins a doua zi cand aflase circumstantele in care aflase familie de intamplare. Dar el nu se lasase. Cu atat mai putin ea. Se injoseau si se suportau reciproc fara sa isi vorbeasca . Intr-una din zile mama ei ii propusese sa mearga insotita de el la piata , pentru ca el sa care , iar ea sa aleaga. L-ar fi putut umili , dar intorcandu-se si vazandu-i privirea ironica intelese ca ar fi fost castigul lui , ar fi demonstrat cat de slaba e , asa ca s-a uitat hotarata la mama ei si a spus "Pentru ce?Nu am nevoie de nimic."
Iar acum el era la doi pasi de ea , pe ponton. Pentru ce o urmarise?
" De ce nu vrei sa ceri ajutor , niciodata?"
"Pentru ca nu am nevoie , cu atat mai putin..."
" De la mine."
Lasara sa se scurga clipe lungi , apoi el cobori cu grija si se aseza langa ea . " Vezi luminile de acolo?"...

Ii povestise intreaga lui viata. Ea tacea , ascultand , fascinata. Deci existau si oameni care nu se complaceau in mizerie , vulgaritati , ascunsi in invelisuri neasteptate. A doua zi s-au intalnit din nou acolo , fara sa planuiasca . Si-a spus si ea povestea , poate chiar mai putin vesela ca a lui .
Zilele erau insa la fel. Nu isi schimbase insa felul in care il trata , desi uneori ii zambea de la fereastra la care picta . Avea ochi cenusii , patrunzatori , poate prea patrunzatori , zambea aspru si ironic si era atat de bronzat , incat isi pierdea nationalitatea , parea pur si simplu venit din desert.
Intr-o seara i se facu frig . El ii povestea despre tatal lui care pierise in razboi, privind furios, disperat marea. Se zgribuli si el intinse o mana protector. In el gasea un prieten , primul ei prieten , pe care il putea asculta fara sa fie plictisita de vorbe ieftine. Era o poveste , el insusi era o carte deschisa , cu file albe , neatinse ...
-...
- Ce-i? Te deranjeaza?
- Nu. Dar... Voiam sa stii ...Iti multumesc.
-... Vrei sa mergem?...
- Nu... Hai sa ne pierdem o data cu rasaritul...
Din departare se auzeau strigate... Se auzea o voce pe al caror buze era numele ei.
- E Luci... Lasa-l sa vina.
- Bine...
Se supuse si cand fratele ei veni gasindu si un loc cald in bratele ei , simti ca facuse ceva bine in seara aia. Desi stia ca el ar fi oprit-o.
- Mamica zice sa vii acasa. S-au certat , ea si taticu' , ziceau ca tu si el , ca nu te-a adus aici sa legi ... nu stiu ce sa legi. Ilinco? Tu ai sa te mariti cu omul ala?
Ea impietri.
- Ce om Luci?
- Mamica asa a zis . Ca nu da zes... zes... aia a ta pe orice zef..zefle.... Ah! Stii tu cum zice mamica... Ca te mariti cu nea Mavrodin. Nenea care mi-a adus jucarii si bomboane.
Deci voiau sa o marite cu omul ala pentru avere. Nu conta varsta sau ce isi dorea ea.
- Hai sa fugim...vino cu mine! il implora disperata.
Stia ca mama ei era hotarata sa ii gaseasca o "partida" buna si acum intelegea de ce mama ei o forta mereu sa fie asa politicoasa cand venea el la ceai si ii cumpara mereu rochii noi , de matase , cand ea le purta tot pe cele de in si de bumbac imediat ce pleca Mavrodin.
- Ilinco , nu pot. Mama e bolnava , unde o las? Daca o dau si pe ea afara?
- Nu mi esti prieten ....
- Dar Ilinco , tu nu intelegi? As vrea cu disperare sa nu te las... Iti promit Ilinco, iti promit , mai tarziu , mai tarziu...
- Promisiuni desarte marii...
Il lua pe Luci in brate , parca ii era mai drag ca oricand si fugi , fugi , fugi , fara sa priveasca in urma.

Azi , se implinea o luna. Nu se mai ducea la mare seara desi suferea in absenta valurilor care sa o tulbure si sa o impace. Privea pe fereastra catre ponton si el era mereu acolo , mereu asteptand-o.
Era un apus sangeriu. Mircea si Cristina isi pierdusera pasii in zare. Ei nu ii fusesera niciodata prieteni , erau doar dansatorii de la bal...

Cand ajunsese acasa mama ei era obosita de fericire.
- Ilinco , pe unde ai umblat? Vezi sa nu racesti , nu de alta dar... zambi ea.
- Ce maman , vrei sa ma mariti curand? replica ea taios. Ei bine , afla ca nu il iau pe Mavrodin oricat de mult l-ai iubi tu , daca il socotesti potrivit , marita-te dumneata cu el!
-Ilinco! Ce vorbe's astea?
Nu ii raspunse , urca in camera ei grabita , incuie usa si se lungi in pat prada unei tulburari vecine cu isteria. Tremura din toate incheieturile. Nu , nu se va marita cu Mavrodin . Nu era o idealista , stia ca nu se va marita neaparat din dragoste , dar Mavrodin era un mos bogat , burtos, care o voia pentru tineretea sa , dar si pentru zestre , stia cat era de zgarcit si ca nu ar fi luat-o doar pentru tinerete...Nu spera la un Luceafar venit din adancurile marii , se multumea ca orice Catalina , cu un Catalin , dar nu acesta era Catalin al ei. Poate ca era timpul sa implineasca promisiunea facuta marii.
Dar o obligara. In ziua cand ii spuse da , ca se va marita cu Mavdrodin, el nu mai astepta la ponton , iar in ziua urmatoare pleca impreuna cu mama lui , la niste rude de la tara spuneau ei. Isi luara la revedere cordial , iar el ii strecura un bilet in mana , in timp ce i-o saruta la fel de ceremonios.
- Sarut mainile , duduita , casa de piatra!
Deci asta ii dorea. Casa de piatra... Rupse biletul . Nu voia sa stie , nu ii era prieten . Si ea care crezuse ca il iubeste. Copila natanga... La urma urmei , el era baiatul bucataresei si nimic mai mult. Va avea un sot bogat care ii va face toate poftele , iar cand se va satura de el , isi va plati tributul marii. Nu-l iubise pe el . Nu avusese timp.

Acum , in zarea violet-portocalie ii vedea ochii aspri , stia ca se inselase. Ii era singurul prieten pierdut , poate Catalin , poate Luceafar. A doua zi era nunta . Isi va plati tributul acum. nu va astepta sa fie atinsa de acel om , caruia ii sticleau ochii , ca dupa un pahar in plus de vin mereu cand o vedea , nu va astepta. Ridica mainile , ca in acea seara , si gandindu-se la maman isi dadu seama ca era numai vina lui maman , iar Lidia stia si intelegea , iar Lucian , ii va explica Lidia , dar poate ca si el va intelege.
- Iata-ma iti platesc tributul promis!
Intinse mainile si voi sa plonjeze in valurile inspumate. Dar se impiedica de ceva. Deschise ochii.
- Ilinco , ti-am spus sa astepti , ce voiai sa faci? Ilinco , Ilinco , sopti el pierdut , realizand ca daca ar mai fi intarziat o singura secunda ar fi putut sa o piarda. Ilinco , sunt o puslama , dar fugi cu mine. Iti voi fi acelasi prieten , poate...
- Tu esti Luceafarul , tu nu esti Catalin. Tu nu esti Catalin ... se pierdu ea simtindu-i mirosul sarat de bronz .

O lua pe brate si goni in zare.